Anul VII, nr.311 - 28 ianuarie 2010 -DILEMA VECHE

Mădălina ŞCHIOPU

Gospel în Giuleşti – Biserica africanilor baptişti din București-

Cum faci dreapta din Piaţa Giuleşti, dai peste o clădire cu un etaj, pe a cărei culoare galben-pai iese în evidenţă o cruce mare, maro. O cunoştinţă din zonă mi-a spus cîndva că vede duminical adunîndu-se acolo „nişte negri. Habar n-am ce este, cîteodată, cînd trec pe lîngă ea, se aud cîntece din alea de-ale lor, religioase, cum sînt prin filmele americane, deci poate să fie o biserică. Sau o fi vreun consulat african? Deşi, ce să caute un consulat prin zona asta?“.
Într-o duminică, la prînz, misterul a fost elucidat pentru mine. Biserica baptistă „Spiritual Revival Church“ are un spaţiu pentru credincioşii români, la etaj. La parter, se poate întîlni una dintre cele mai neobişnuite comunităţi religioase din Bucureşti.

Un grup eteroclit

Liderul ei spiritual este un sudanez – pastorul Peter Rong. Un bărbat înalt, longilin, cu o fervoare religioasă ieşită din comun. Plecat din ţara natală în urmă cu 17 ani şi rămas de atunci în România. A absolvit teologia la Institutul Baptist din Bucureşti şi aici a întîlnit-o pe viitoarea sa soţie, româncă, studentă la asistenţă socială în acelaşi institut. S-au căsătorit şi au doi copii. Refugiat el însuşi, pastorul a lucrat o vreme în Centrul pentru refugiaţi din Bucureşti. Aici a desfăşurat şi activitate de misionariat, care nu s-a limitat la spaţiul centrului: a continuat-o de cîte ori avea legătură cu organizaţii pentru imigranţi şi refugiaţi. A mers şi printre românii şi romii din Giuleşti. Aşa se face că acum comunitatea este formată, pe lîngă africanii majoritari veniţi din Congo, Camerun, Coasta de Fildeş, Angola, Sudan, Etiopia etc., din sîrbi, sri-lankezi, români, romi, americani care lucrează în Capitală – şi, probabil, dacă ai căuta mai în detaliu, lista poate continua. Nici că se poate imagina grup mai eteroclit din punct de vedere rasial şi cultural. Paradoxul este – cum aveam să constat – că acest grup e cum nu se poate mai unit, iradiază o atmosferă ce se poate numi, fără exagerare, de familie. O adunare care s-ar fi putut transforma uşor în Turnul Babel a reuşit să păstreze caracteristicile unei comunităţi.

Slujba multilingvă

Slujba, lecturile biblice şi imnurile religioase sînt oficiate în română, engleză, franceză şi lingala – una dintre cele cinci limbi oficiale din Congo. În mod ciudat, trecerea de la o limbă la alta se petrece totuşi firesc, fiindcă oamenii s-au obişnuit cu această desfăşurare. Pastorul vorbeşte de obicei în engleză, pentru grupul de africani anglofoni, este tradus de un asistent român, iar congolezii (cei mai numeroşi dintre africanii veniţi în România) se ocupă de partea franceză şi lingala, secondaţi în aria francofonă de ivorieni. Copiii albi mai mari supraveghează bebeluşi negri – şi viceversa. În mini-orchestra de tobe, două chitare şi sintetizator cîntă doi adolescenţi romi şi doi adulţi negri. Alături de ei, sînt prezenţi întotdeauna 4-5 cîntăreţi veniţi dintre credincioşii din sală, o formaţie de obicei cu o componenţă jumătate albă-jumătate neagră. Printre interpreţi – cunoscuta moderatoare TV de origine congoleză Mbela Nzuzi, care vine alături de soţ şi cîţiva prieteni. Mbela a avut o formaţie de muzică africană cu membri refugiaţi de pe continentul negru, vreme de cîţiva ani. Aceasta s-a desfiinţat – dar lidera continuă să cînte, cînd are ocazia, la biserică.

Refugiaţii

Mulţi dintre credincioşii bisericii din Giuleşti sînt refugiaţi. Paul are 37 de ani şi este congolez: „Sînt din Republica Democrată Congo, fostă Zair. Am venit în România acum 16 ani, cu o bursă la Academia de Studii Economice. După ce am terminat facultatea ar fi trebuit în mod normal să mă întorc în ţara mea, dar în momentul respectiv a izbucnit războiul civil. Familia mea a fost implicată în politică şi acest lucru nu-mi permitea să mă întorc. Atunci am cerut azil politic şi am primit statut de refugiat, după care m-am însurat cu o româncă. Eu vin dintr-o biserică protestantă relativ apropiată de cea baptistă şi era mult mai uşor să mă adaptez aici. La biserică vin de opt ani. Am fost printre cei care au fondat această comunitate religioasă, după care am mers în cămine de refugiaţi, să aducem Evanghelia. Înainte să primim spaţiu în biserică, ne întîlneam în apartament. Cea mai mare parte din familia mea a emigrat, în special în Canada şi Belgia. În Congo a rămas doar mama. Din păcate, statutul de refugiat politic nu-mi permite să mă duc înapoi în ţară, iar mama nu poate să facă o călătorie atît de lungă, fiindcă este foarte în vîrstă. Vorbim la telefon, cînd pot îi trimit bani. Slavă Domnului, este încă sănătoasă. Nu regret că am rămas în România: aici mi-am petrecut vremea tinereţii, m-am realizat profesional şi spiritual, aici am familia şi mulţi prieteni români“.

Valentina Ivanov, sîrboaică, 43 de ani, casieră, a primit statut de refugiat alături de soţ şi de cei doi copii, imediat după războiul din Iugoslavia: „Sînt de nouă ani în România. Am venit împreună cu soţul şi cei doi copii, sîntem toţi patru născuţi în Serbia. Cînd m-am născut eu, în Iugoslavia era, ca şi în România, comunism. Soţul meu nu fusese botezat nici măcar ca ortodox – eu fusesem botezată pe ascuns, de către mama, fiindcă tata, care era ateu, s-a împotrivit. M-am botezat baptistă după ce am venit aici, la fel şi soţul meu, care a murit acum trei ani. Am ajuns în această biserică din anul în care am sosit în România, după ce pastorul Rong a venit pentru studiu biblic în căminul de refugiaţi“. Pastorul Rong spune că puţini refugiaţi rămîn în România: cei mai mulţi vor să plece mai departe, în Vest. Însă pentru cei care s-au hotărît să rămînă, are un mesaj frecvent, în timpul slujbei: „Dacă vă e dor de casă, veniţi aici“.

Cîntecul care te ridică de pe scaun

Oamenii au ajuns însă la biserica din Giuleşti din cele mai diverse motive. Carol Schulz, americancă, 78 de ani, spune că a auzit de România imediat după 1989, „cînd numele ăsta era peste tot la ştiri, pe toate canalele, în toate ziarele“, şi a venit mai curînd din curiozitate. Avea copiii mari, îşi permitea să facă o călătorie. De fapt, se simţea apropiată mai demult de Europa de Est, fiindcă avea rude în Germania, în Berlinul de Est, care se refugiaseră în SUA după instalarea comunismului. Ajunsă aici, s-a implicat, datorită prietenilor, în activitatea unor fundaţii pentru refugiaţi sau pentru adolescenţi dependenţi de droguri. Şi, după întîlnirea cu pastorul Rong, a venit la biserică. Susţine că atunci a fost voia lui Dumnezeu: „aici mi-am găsit comunitatea, aici e biserica mea, aici e familia mea“. Acum locuieşte în Bucureşti, ca să fie lîngă comunitatea ei, şi se duce în SUA doar puţin, peste vară, cînd în Capitală e foarte cald.

Nicolae Marius T., rom, şofer de taxi, povesteşte că a venit datorită celor doi băieţi: „M-am născut în Ploieşti, într-o familie ortodoxă cu 7 fraţi. În Bucureşti m-am mutat din 2000. Intrasem într-un anturaj foarte prost: oameni care băteau, care furau, beau. Mă duceam cîteodată la biserica ortodoxă şi îi spuneam preotului: nu mai vreau să fac asta.Tot ce făcea era să mă pună să dau un acatist. Şi îi spuneam soţiei cîteodată – m-am săturat de viaţa asta, să fur, să beau, să trăiesc aşa. Copiii mei veneau în zonă şi au trecut pe la biserică, l-au întîlnit pe pastorul Peter Rong. Şi s-au ataşat de comunitate, el i-a primit aici. I-a întrebat la un moment dat – aveţi vreun motiv de rugăciune? Şi ei au zis – vrem să ne rugăm pentru părinţii noştri, să vină şi ei aici. Şi după trei ani m-au convins să vin. În urma predicilor mele, mama s-a botezat la o biserică din Ploieşti. Mă simt extraordinar de bine, venim în fiecare săptămînă la biserică, citim Biblia, studiem. Mi-a dat Dumnezeu un talant foarte mare, această dragoste pentru evanghelism, ca să spun şi altora despre ea“. Spune că partea familiei rămasă ortodoxă nu l-a criticat pentru opţiunea lui: chiar s-au bucurat cînd au văzut schimbarea de comportament şi de viaţă.

Cum comunitatea este formată în bună măsură din africani, muzica e şi ea la mare cinste. Se cîntă cu fervoare, uneori pe ritmuri africane, alteori cu elemente de gospel, în cele (cel puţin) patru limbi ale comunităţii. Toată lumea se alătură, bătăile din palme şi din picior se succed ritmic, orchestra şi cîntăreţii dau ce-i mai bun în ei: este imposibil să rămîi pe scaun, cîntecele religioase te iau pe sus, orice ai fi – african, român, american, ţigan sau sîrb, credincios sau doar vizitator. Ceva din ardoarea continentului negru s-a mutat într-o zi de iarnă din Giuleşti. O frîntură din povestea unei rase cu o istorie agitată, care a primit de Sus, în schimb, înflăcărare şi dragostea de cîntec. Cine şi-ar putea dori mai mult?